Nu e bine să te trezeşti la capătul unui film şi să nu poţi să scoţi nici măcar un cuvânt.
Nu pentru că ţi-a făcut o impresie puternică, nu pentru că te-a lăsat cu gura căscata, ci pentru că pur şi simplu nu înţelegi nimic, dar absolut nimic din ce ai văzut. Cam aşa stă treaba cu oamenii care se holbează la capre. Este exact genul de film care nu funcţionează prin el însuşi ci e nevoie de un întreg context şi de o cantitate enormă de informaţii în afară lui pentru a pricepe ce vrea să spună.
Este vorba despre militari americani dintr-o divizie specială, despre care se credea că posedă capacităţi paranormale. Şi erau recrutaţi şi antrenaţi pentru acestea. Pentru că aveau şi ruşii. Acţiunea filmului se petrece mult timp după ce divizia cu pricina fusese desfiinţată, singura ei realizare fiind moartea unei capre în urma privirii insistente a unuia din personajele principale. Personaj care, împreună cu un reporter dezamăgit de viaţă pentru că nevasta lui l-a părăsit pentru un domn bătrân, gras şi cu o mână de plastic, se duce în Irak pentru a răspunde unei chemări paranormale a fostului şef. Iar acolo constată că se încearcă refacerea diviziei cu pricina de către o companie privată care participă la reconstrucţia Irakului.
Mi-a plăcut sau nu? Absolut clar şi fără ezitare, NU. De ce? Două motive. 1. Nu e grozav făcut. Astfel de filme, pentru a funcţiona, trebuie să fie absolut geniale (cum a fost înaintaşul sau, Doctor Strangelove). Ăsta nu e. E mediocru. Povestea este mediocră, dialogurile sunt de multe ori mediocre. 2. Obişnuinţa asta păcătoasă pe care o avem toţi, care cere unui film să te distreze cumva (defect pe care mi-l recunosc). Acest film nu distrează. Nu suficient. Nu este suficient de credibil nici măcar în absurdul său.
În ţara lui Eugen Ionescu oamenii ştiu să umble cu absurdul. Îl manipulăm fără ezitare, îl avem la noi în fiecare zi, îl mutăm de colo-colo, îl vedem la televizor şi îl povestim altora. Tocmai din acest motiv vedem filmele (în special cele americane) ca pe ferestre larg deschise către lumea în care lucrurile sunt simple, clare şi logice, în care totul are sens, în care oamenii se comportă aşa cum ar trebui.
Apariţia unui film ca "The men who stare at goats" produce confuzii majore în acest mod de viaţă. Mai ales că filmul are multe defecte. Că orice încercare de a sta cu curul în mai multe luntri, eşuează prin a avea multiple luntri înfipte în cur, şi asta a spus-o un domn cu sânge albastru, nu eu. Filmul încearcă să fie absurd dar nu reuşeşte să fie suficient de absurd cât să ne atragă atenţia, tocmai nouă.
România este însă şi ţara flăcării violet (caz particular al absurdului). Ţara în care toată clasa politică, oameni care umblă liberi pe stradă şi sunt plătiţi din banii noştri, plătesc vrăjitori, şamani şi alţi excroci pentru a le îndruma calea. De aici, de pe piciorul de plai al focului violet putem să înţelegem despre ce e vorba de fapt în "The men who stare at goats". Este vorba despre prostie. Şi nu prostia aia drăguţă, adorabilă, a oamenilor care se împiedică de o coajă de banană ci prostia urâtă, rea, care cuprinde la un moment dat ţări întregi şi duce la crize, războaie, nazisme, comunisme.
Părţi bune: 1. Jeff Bridges, evident. 2. Restul actorilor. 3. E bine că au încercat, data viitoare poate va fi mai bine
Părţi rele: 1. Povestea e subţire. 2. Oarecare lipsă de imaginaţie (paranormalii îşi zic "Jedi"
. 3. Finalul e oarecum lăsat în pioneze
Concluzie. Am ezitat între Cinestar şi Cinefart. Avem de-a face cu o încercare nobilă, ratată magistral. Ce anume să apreciem - încercarea sau finalitatea? Asta depinde, în opinia mea, de context. Iar contextul e nasol. Toate filmele făcute în această perioadă sunt pline de clişee ieftine, sunt făcute după reţete vechi de când lumea, nimeni nu mai are tupeul să facă un film complet ieşit din comun. Realizatorii acestui film l-au avut (nu până la capăt din păcate) dar totuşi, l-au avut. Aşa ca, merge la cinestar. Merită văzut? Da şi nu. E puţin probabil că filmul să placă prin ceea ce este. E interesant de văzut, mai ales dacă înţelegeţi că lucrurile arătate acolo s-au întâmplat cu adevărat, într-o formă sau alta. Un documentar despre cum arată flacăra violet în SUA. Un documentar despre prostie, aşa cum arată ea în realitate. A, mai e un caz în care filmul o să va placă. O să va placă dacă sunteţi european verde şi urâţi americanii. În situaţia asta, e că mierea pe rană.
Sorin Milutinovici