Culmea e ca imi si plac, în special acelea care nu pleaca de la premisa ca, atât eu cât si copii mei suntem cretini dincolo de orice şansă de recuperare (ceea ce, din păcate fac din ce in ce mai multe).

Iata insa ca, din când în când apare cate o animaţie atât de bună încât ma lasă (aproape) fără cuvinte. Les Triplettes de Belleville este o astfel de capodoperă. Una la care m-am uitat uluit, aproape uitând să respir şi să clipesc. Am revazut-o de cateva ori şi de fiecare dată am râs la fel de mult, descoperind noi amănunte, ca o fotografie care devine încet, încet clară. Si mai am de lucru.

Filmul vorbeşte într-o manieră complet lipsită de echivoc despre modul în care noua ordine apărută după cel de-al doilea război mondial striveşte fără duşmănie, dar şi fără regret vechiile rânduieli aşezate din lumea anterioară. Şi reuşeşte să facă asta numai prin imagini, aproape complet fără cuvinte, numai din caricatură.

Dacă aş încerca să povestesc acest film aş scrie probabil un roman. Nu ştiu dacă m-ar duce mintea, dar presupunând că da, ar trebui să acopăr cantităţi imense de hârtie (sau de biţi) pentru că fiecare imagine luată la bani mărunţi, cu stop-cadru, are în ea o poveste întreagă. Chiar şi aşa, filmul este extrem de uşor de văzut, lipsa dialogurilor nu deranjează (ba cred ca de pe la jumate incolo m-ar fi enervat) iar complexitatea vizuală aproape infinită, e acolo pentru a fi descoperita la a doua, a treia, a n-a vizionare.

Toate caracteristicile sunt exagerate, toate imaginile sunt groteşti (dar nu în mod gratuit ci exact cum trebuie), deşi desenul este foarte simplu, bidimensional, alcătuit din câteva trăsături de creion.

Iată ce numesc eu o delicatesă. Un film la care nu trebuie sa fi citit 100 de cărţi înainte de-al vedea, un film care e extrem de simplu de descifrat şi care face exegeţii să-şi piardă pâinea. Un film la capătul căruia nu rămâi cu ochii in poziţie de strabism avansat si cu mâinile scărpinându-te in diverse locuri, dupa apartenenţa socială.