Pentru ca Lisbon Story este un film in care absolut totul rezoneaza intr-o armonie perfecta iar eu am avut norocul sa ma aflu acolo unde trebuie pentru a intra in armonia lui. Dar, cine stie, poate aveti noroc (caci numai norocul poate aduce astfel de momente).

In esenta, este vorba de doi prieteni care colaboreaza in mod bizar si aproape tot timpul fara sa se intalneasca, la realizarea unui film despre Lisabona. Un regizor si un inginer de sunet. Pe parcurs amandoi se indragostesc de oras, amandoi sunt fiecare in felul lui depasiti de situatie si deranjati de faptul ca filmul pare imposibil. E imposibil sa descrii ceva ce iubesti. De cate ori incerci, de cate ori asterni cuvinte pe hartie sau imagini pe camera, iti dai seama ca nu ai obtinut decat o reprezentare palida, mincinoasa si inexistenta a sentimentelor pe care le ai.

Lisabona este aproape personificata in ochii sunetistului de o tanara cantareata, Teresa Salgueiro, de care se indragosteste (si de a carei muzica si voce m-am indragostit si eu de atunci incoace). Nu va pot descrie sentimentul pe care l-am avut cand am auzit pentru prima data muzica celor de la Madredeus in film. Pregatita cu rabdare, aparitia lor iti taie rasuflarea iar muzica te lipeste cu urechile de boxe si cu fundul de scaun, incapabil sa misti un fir de par.

In film nu apar cladiri de sticla, bulevarde late si Mall-uri cu mingi uriase la intrare. Dimpotriva, totul se desfasoara pe stradute inguste, marginite de case cu tencuiala cazuta si cu rufe colorate intinse la uscat, trepte macinate si balustrade ruginite. Sunetele orasului, amplificate de microfonul sunetistului, impletite cu muzica celor de la Madredeus creaza o stare de melancolie vesela, aproape unica. Melodia "Alfama" care este si numele cartierului din Lisabona in care a fost facut filmul, cantata prieteneste in bucatarie este incredibila.

Mi se pare incredibila starea de bine pe care reuseste sa mi-o insufle peisajul citadin decrepit. Mi se pare senzational felul in care, aproape din primele minute ale filmului nu mai pot concepe sa ma aflu in alta parte decat acolo.

Dupa terminarea filmului, m-a aruncat intr-o cumplita depresie faptul ca la Lisabona sunetistul asculta "de la vecini" Madredeus in timp ce eu, aici, ma chinui cu Guta, Vali Vijelie si compania. Si ca regizorul se da jos dintr-un BMW Isseta pe butuci, singurul model de BMW pe care am sa-l accept vreodata, in timp ce in Bucuresti sunt zilnic in pericol de a fi omorat cu zile de BMW-uri seria 3, 5, 7, 9, 11, 13, 29, etc....