"Sunt cea mai fericita fata din lume si am cistigat o Dacia Logan dupa ce am trimis trei etichete cu...", cam asa suna replica (cam mult spus) pe care Delia Fratila (Andreea Bosneag, eleva) trebuie sa o spuna convingator si proaspat in testimonialul filmat la sucul care a fericit-o.

Subiectul pe care Radu Jude l-a transformat in lungmetraj este real si (daca sinteti curiosi sa aflati mai multe de la un foarte inteligent regizor, accesati conversatia video de pe Cinemart) vine din experienta acestuia in clipurile publicitare. Prima oara cind am vazut filmul la vizionarea de la BEST am avut doua rezerve: momentul (prea) gros si gratuit, credeam atunci, al discutiei anatomice intre citiva membri ai echipei de filmare si lungimea, oarecum mare; il vedeam mai bine ca mediumetraj.

Apoi l-am revazut si cred, acum, ca sta foarte bine asa cum e. Mai e ceva foarte interesant la acest debut in lungmetraj al excelentului regizor de scurtmetraje (Alexandra, Lampa cu caciula): aparenta lipsa de miza, sau miza mica, dupa altii, a acestui film. Filmarea unei reclame in centrul Bucurestiului, o adolescenta boccie, cum spunea, aspru, un critic, parintii insensibili la dorintele fetei, orasul cinic si sufocant, cu oamenii sai traind pe repede-inainte si ghidonati doar de deadline-uri, toate astea nu sint din aceeasi familie cu povestile despre revolutii, vieti ucise din nepasare, familii in criza, epopei revizitate cu care ne-au rasfatat, in ultimii ani, cei mai buni regizori romani ai momentului.

Dar, ca si la acestia si ca la orice film, indiferent de intinderea si subiectul lui, cea mai importanta miza cred ca este valoarea filmului, nascuta din permanenta dorinta si teama pe care, probabil, o au toti cei care fac film. Lui Radu Jude i-a reusit si aici se vede talentul si, deja, un anumit stil: intimplari cotidiene, cu oameni absolut banali, reactionind direct, organic, stapiniti de tot felul de frici, conflicte in care sint implicati mereu copii, mai mari sau mai mici, si ale caror dorinte scutura vietile rutiniere ale adultilor din jurul lor.

Acelasi lucru pateste si Delia, ai carei parinti fac din bucuria fetei lor un accesoriu pasabil, nenegociabil, cel mult un subiect de santaj, mai mult sau mai putin sentimental. Tatal este o revelatie pentru ca Vasile Muraru face un rol foarte convingator, fara nici o legatura cu imaginea distractiv-facila cu care suntem obisnuiti. Este un barbat necioplit, cu hainele, cu mecla si cu vocea definind exact ruralitatea neaosa din care a pornit spre Bucuresti, cu o sotie (Violeta Haret) docila si supusa, fara nici o bucurie (nici cea definitorie pentru orice parinte, fericirea propriului copil) care sa-i inveseleasca zilele. Si daca nu era suficient, lumea in care patrunde adolescenta pentru citeva ore este populata de specimene slobode la gura, eficiente, dure, intr-un cuvint nesimtite, chiar daca fac meserii "artistice": regizor, make-up artist (regretata Luminita Stoianovici), DOP si, in general, tot pomelnicul pe care (nu) il vedem pe genericul de final al unui film.

Maiestria lui Radu Jude sta in dozajul, farmaceutic aproape, cu care foloseste imaginile si vorbele personajelor: camera este lasata sa filmeze orice, aparent; prin fata cadrului trec bucuresteni curiosi, masinistii si burtile lor stau cu spatele la obiectiv secunde bune, blazatii corporatisti (domnii si doamnele de la suc si firma de publicitate) sporovaiesc si dau sfaturi esentiale, Delia bea, (ne)convingator, sticla dupa sticla de lichid, o dubla mai este trasa, iar intre timp lumina dispare si clipul trebuie terminat. Dementa secventei finale, o vizualizare inteligenta a structurilor repetitive din muzica influentului Phillip Glass incheie cea mai fericita zi din viata unei tinere de la tara in calvarul urban al Orasului.
Regizat si scris cu o mina sigura, filmul este proaspat si, parafrazindu-l pe Ronald Bergan la intilnirea criticilor straini si romani de la NexT, sintem cei mai fericiti spectatori din lume. 

Cea mai fericita fata din lume/The Happiest Girl in the World, 2009, regia Radu Jude, cu Andreea Bosneag, Vasile Muraru, Violeta Haret, Luminita Stoianovici, 100 min.