Pregatit inspirat si jucaus de A fost sau n-a fost?, ultimul film al talentatului si meseriasului regizor Corneliu Porumboiu reconsidera limbajul ca instrument conventional de comunicare si revalorifica estetica cinematografului realist.

Insa realismul lui Porumboiu din Politist, adjectiv. nu uzeaza scheme psihologice comune si nici nu abuzeaza de tensiuni rutinate, asa cum suntem obisnuiti de policier-ul clasic. Dimpotriva, unghiul realist este scutit de filtrul estetizat si manipulant al naratiunii eliptice, cadrele lungi pregatesc temeinic si punctual momentele revelatorii, iar umorul deconstruieste fabulos inventarul recognoscibil de cutume si conventii. 

Construit din lungi filaje si asteptari ale politistului Cristi (Dragos Bucur), din gesturi mecanice, la sectie, cu colegii, si din discutii aparent cu aspect de flecareala inutila, toata povestea graviteaza in jurul unei intrigi fara prea mare importanta. Insa, tocmai acest construct estetic face nota discordanta cu miza mica a cazului tinarului politist, descoperind incremenirea in situatii absurde, dar familiare.

Porumboiu renunta la conventia cinematografica, in care un fapt este tradus prin semnul sau simbolul sau, si desfasoara in fata spectatorului minute in sir de realitate aranjata cu minutie in asa fel incit sa arate, paradoxal, cit mai golita de semnificatii. Acest demers semiotic extravagant purifica memoria noastra culturala, incercind ca de la gradul cit mai apropiat de zero sa genereze cautarea adevarului, tema, de altfel, rastalmacita si in mai ludicul A fost sau n-a fost?.

Odata ce actiunea si personajele sint golite de sens, Porumboiu isi lasa spectatorul sa co-participe la lucrarea artistica. Insa, din nefericire, pentru foarte multi spectatori in film nu se intimpla nimic, povestea nu inseamna nimic, pentru ca nu reprezinta nimic. In acest caz, mintea spectatorului rutinat si obisnuit sa i se ofere pe tava reprezentarea, prin retetarul conventional, iese foarte frustrata si obosita. Pentru altii, satisfacuti de “specatcol”, filierele de reinvestire cu sens a unei fapte, a unui dialog sau chiar a filmului ca intreg sunt extrem de fertile.

De la clarificarea diferentei dintre fotbal si tenis cu piciorul pina la cea dintre legea statului si legea morala trecind prin obligatoriul “purgatoriu” al constiintei, limbajul este piesa de rezistenta in anularea si reevaluarea sensului existentei tinarului la momenul conflictului.
Limbajul asa cum il gaseste Cristi este fie prea complicat, atunci cind recurge la metafore si subliniaza caracterul sau inutil si ilizibil in cazul versurilor melodiei Mirabelei Dauer, fie este prea rigid si sterp atunci cind comisarul Anghelache (Vlad Ivanov) face maieutica ajutat de DEX si creeaza confuzie prin obiectivitatea definitiilor. Astfel, imposibilitatea articularii particulare, subiective, intr-un mod satisfacator in cazul problemei de constiinta, va genera bilbiiala si abandonul din final.

Porumboiu, in aceasta piesa unica, are curajul sa dubleze actiunea cu vorbele din rapoartele politistului si cu definitiile scrise pe tabla sau in dictionar, tocmai pentru a relativiza puterea in diferitele sale grade si bajbaiala in cautarea sensului adecvat.
Definitia adjectivului politist este relativizata de acest inger exterminator Anghelache, in ceea ce priveste conotatia politica. Insa Porumboiu se joaca subtil cu preconceptiile si asteptarile spectatorilor, amatori de policier clasic, atunci cind aflam sau ni se reamintește cu DEX-ul in fata ca “film politist = film in care sunt infatisate fapte criminale mai mult sau mai putin misterioase, al caror secret este descoperit in cele din urma prin ingeniozitatea unui politist sau a unui detectiv”.

Ileana Bîrsan